Am încheiat prima săptămână în Macedonia. Mai departe spre sud-vest! 🙂

Ziua 8

După două nopți în Ohrid, care mi-a plăcut foarte mult, e momentul să pornesc spre Albania. Dar înainte de asta servesc micul dejun cu o macedoneancă puțin cam fițoasă:

Ies pe jos din oraș, apoi mă ia la autostop un moș. Moșul nu merge prea departe, așa că îmi continui drumul cu trei albanezi încruntați și nerași care declară că au fost din Pogradec în Ohrid (cam 35km) pentru cafe and benzin. Nuș’ ce să zic.

În Pogradec mai întâi observ că aici papucii cu puf încă sunt la modă. Apoi schimb euro în leke (1 EUR = 125 LEK) și caut un loc să mănânc. Intru într-un restaurant, cer o supă (mi-a zis mama să mănânc supă, csf n-ai csf). ‘We don’t have soup’. Îmi indică o subsecțiune specifică și minusculă din meniu de unde trebuie să comand. Aleg de acolo ceva care mă entuziasmează, nu mai știu ce, să zicem X. ‘We don’t have X’. Aargh 😑.

În Korçë vizitez moscheea lor istorică și prima (?) școală din Albania. Ca și în Pogradec, peste tot vezi cafenele cvasigoale (cafe bar), case de pariuri, frizerii și magazine cu chinezării. Între două blocuri niște copii trag cu praștia în reclame și doze de aluminiu. Iau un microbuz spre Leskovik și drumul până acolo mă face să apreciez la adevărata lui valoare asfaltul românesc 😁. În stânga oi, în spatele oilor munți, iar în spatele munților Grecia:

Aici așteptăm șoferul microbuzului să-și cumpere prune:

Înnoptez în Leskovik, un orășel ciudat, parțial curățel, parțial în ruine. Toți oamenii se cunosc între ei și drumul central împarte orașul în jumătatea stângă musulmană și jumătatea dreaptă creștină. Jumătățile se înțeleg foarte bine între ele. Au o biserică (în jumătatea dreaptă), o moschee (în jumătatea stângă), o școală, un spital cu o ambulanță, o benzinărie, o mașină de gunoi și un taxi.

Ziua 9

Leskovik pe lumină:

Plec spre Përmet, de unde am auzit că se pot traversa munții pe jos. După vreo jumătate de oră de mers, microbuzul oprește într-un sătuc, în fața cârciumii locale:

Încep să înțeleg că Mercedesul din anii ‘90 reprezintă un simbol național. Albania într-o poză:

La cârciumă se practică sportul național:

Mai departe spre Përmet:

În Përmet, o priveliște tipică d.p.d.v. urban și automobilistic:

Erați curioși cum arată o pompă de benzină fără carcasă?

După o scurtă vizită la punctul de informare turistică, încep ascensiunea montană printre ruine:

După jumătate de oră sunt leșinat și fleașcă.

După o oră, knock, knock, knocking on the Heaven’s door.

După două ore, îmi doresc să văd din nou oameni.

După patru ore, victorie, rucsacul reușește să mă care până în vârf.

Aici decid că e inteligent să testez capacitățile acustico-rezonante ale muntelui și încep să chiui românesc și răsunător. Sunt inițial satisfăcut, dar îmi răspunde un lătrat de câine + ecou și parcă n-a fost o idee bună vede cineva un bolovan sau ceva unde să mă cocoț?

Cinci ore de la ultimul contact uman.

Șase ore, iiihaaa.

Șapte ore. Cred că am ajuns pe tărâmul făgăduinței.

După șapte ore și ceva, ajung în satul Sheper. Pare părăsit. Case de piatră cu uși de lemn vopsite în verde, dar niciun om. Doar din curtea bisericii se aud două voci. Mă cazez la Duli Guesthouse, care sună sofisticat, dar este o casă de familie unde stau Aneta și soțul ei. Niciunul nu vorbește engleză și folosim exclusiv Google Translate. Nu există internet. Primesc pat într-o cameră ca de pe vremuri și Aneta îmi gătește cina: supă, cartofi, friptură, salata, pepene galben și bere 😍. Ah, și smochine crude! Se mănâncă smochine crude în România? Eu de ce nu știam de eleee??

Ziua 10

După un mic dejun copios, plec spre Poliçan. Jumătate de drum mă duce soțul Anetei cu Mercedes-ul ❤️:

În Poliçan pare că toată populația își petrece ziua la cârciuma centrală. Fermieri, șoferi, crescători de albine, polițiști și probabil destul de mulți șomeri.

Nicio mașină nu pare să plece din Poliçan către civilizație. Mai mult, aflu de la crescătorul de albine (unicul vorbitor de engleză de la cârciumă) că singurul autobuz care deservește satul trece pe aici lunea, miercurea și vinerea la ora 5 și 10 minute dimineața 😶. După vreo oră și ceva de așteptare și de băut bere locală mă salvează un șofer de camion, care deși mă amenință inițial cu remorca, mă primește totuși în cabină:

Ziua 11

Noaptea am petrecut-o în Gjirokaster, un orășel medieval cu castel și destul de multă istorie.

După un tur scurt prin oraș și cetate, plec spre Sarandë pentru că mi-e dor de mare. Am norocul să mă ia la autostop trei franțuzoaice care au exact același traseu ca mine. Celine, Cecile & Rafaelle:

Întâi vizităm Blue Eye, un izvor albastru și interesant, dar puțin cam supraevaluat, părerea mea. Nu vă lăsați păcăliți de poze – pare un loc magic și liniștit, dar a fost un real efort să nu prind în poză zecile de turiști care se încălecau acrobatic pentru un selfie demn de Instagram.

Franțuzoaicele mă lasă apoi în Sarandë. Merg pe jos până la Hairy Lemon Hostel (da, știu, apetisant), care este foarte bine ascuns de lume, se pare că din motive de evaziune fiscală. Priveliștea de la etajul 8 face să merite căutarea. În depărtare se vede insula Corfu.

Ziua 12

Dimineața începe cu clătite (ăsta e micul dejun la Hairy Lemon Hostel, csf, n-ai csf 😇) și cu pregătiri de furtună:

Sarandë are plaje frumoase și arată foarte fain în centru, dar aduce un pic a paragină sau șantier în lucru pe măsură ce te apropii de margini.

Ziua 13

După clătitele de dimineață mi-am făcut bagajul și-am pornit spre Himara. La autostop m-a luat un câine:

Ok, ok, nu conducea câinele, ci o mătușă 35+ care în sufletul ei se simțea de maxim 20:

În mașină era și nepotul ei de vreo 14 ani. Toți trei + câinele am oprit în câteva locuri interesante, printre care și un camping unde își aveau tabăra prietenii hippie și cu siguranță drogați ai sexy-mătușii. Dintre gunoaie și rotocoale de fum răsuna hipnotic un ritm tehno:

Ne-a prins și furtuna, care a făcut marea din albastră verde:

Din păcate, furtuna a adus ploaia, ploaia a udat câinele, iar câinele tot lângă mine pe banchetă a trebuit să șadă următoarea oră. La data redactării acestor rânduri probabil încă put a câine ud:

Ziua 14

În Himarë, mic dejun regesc 😍:

Notă: ë-ul de la sfârșitul numelor de localități albaneze se pronunță a: Saranda, Himara etc.

Plaja din Himarë e prima cu nisip de până acum:

De la sexy-mătușă am auzit că există niște plaje mai retrase la nord de Himarë, așa că pornesc într-acolo pe o potecă ce șerpuiește prin pădure, de-a lungul coastei:

Plaja Livadhi:

Vreo 2km mai la nord de Livadhi există un loc numit Akuariumit. Cea mai mică plajă pe care am fost vreodată, din fericire complet innacesibilă cu mașina 😁:

Am încheiat ziua și cea de-a doua săptămână în Vlorë. Cele 2-3 zile pe care îmi închipuiam că le voi petrece în Albania s-au făcut șapte și abia dacă am ajuns la jumătate, geografic vorbind. Cred că îmi place țara asta 🙂. Pe săptămâna viitoare.

Traseu

← înapoi la postări.